Într-o seară, când Ilinca se pregătea să se bage în pat, cu fața întoarsă spre perete, m-a întrebat: „Unde este Frumusețe?”. Întrebarea părea lipsită de importanță însă Frumusețe este jucăria preferată a Ilincăi, încă de când era mică și cu care preferă să adoarmă.
Soțul meu s-a oferit să coboare să o caute, iar eu am remarcat că nu o văzusem toată seara, ceea ce era neobișnuit. La auzul acestui lucru, Ilinca s-a întors încet spre mine, fără să mă privească în ochi. Pe măsură ce își dădea seama ce s-a întâmplat, a început să se tensioneze și, într-un final, a izbucnit: „Am lăsat-o pe Frumusețe în mașina lui Andrei!”.
Problema era că Andrei era deja într-o altă localitate, iar asta însemna că fiica noastră urma să petreacă prima ei noapte fără Frumusețe. Până atunci, chiar dacă Frumusețe se pierduse de câteva ori, îl găsisem întotdeauna înainte de culcare. Însă acum, nu mai exista o soluție rapidă.
După șocul inițial, Ilinca a explodat de furie. A început să lovească și să strige: „NU VOI DORMI FĂRĂ FRUMUSEȚE! NU MĂ VOI CULCA NICIODATĂ!”. Soțul meu, întors de la căutare fără succes, m-a privit pentru a vedea cum abordăm situația.
În acel moment, mi-am amintit de o analogie despre care am învățat în terapie, și care a devenit soluția perfectă pentru acea situație.
Analogia trenului care îți poate schimba viața
Această analogie simplă spune că emoțiile dificile sunt ca un tunel, iar noi suntem trenurile care trec prin el. Trebuie să trecem complet prin întuneric pentru a ajunge la lumina calmă și liniștită de la capătul tunelului. Sună simplu, dar este mult mai greu de aplicat în viața reală, atât pentru noi, cât și pentru copiii noștri.
Greșeala pe care o fac adesea părinții
Ca părinți, adesea încercăm să ne „interceptăm” copiii în mijlocul călătoriei lor emoționale. De exemplu, în timp ce fiica mea se lupta cu furia și tristețea de a nu-l avea pe Glenn, aș fi putut să spun:
- „E doar o noapte.”
- „Îl vom lua înapoi mâine.”
- „Avem atât de multe alte jucării de pluș, alege una dintre ele.”
Acestea ar fi fost afirmații adevărate, dar nu ar fi fost utile. De multe ori, când copiii noștri trec prin emoții puternice, fie ele tristețe, furie, frică, noi încercăm să-i scoatem din ele. Le explicăm de ce reacționează exagerat sau cum știm noi că totul va fi bine. Însă, de cele mai multe ori, facem asta pentru a ne face pe noi să ne simțim mai bine, pentru că durerea lor ne incomodează profund. În realitate, noi suntem cei care vrem ca plânsul lor să se oprească cât mai repede, nu ei.
Trecerea prin tunelul emoțional
Dacă emoțiile sunt tuneluri și noi suntem trenurile care trec prin ele, atunci trebuie să ne continuăm călătoria până la capăt. Când ne confruntăm cu propriile noastre lupte emoționale, adesea încercăm să ieșim din tunel prea devreme, ignorăm emoțiile sau ne distragem atenția cu diverse activități. Însă nimic din toate acestea nu ne scoate din tunel cu adevărat.
Același lucru se aplică și la copii. Nu există scurtături emoționale, iar sarcina noastră este să-i ghidăm prin acel tunel.
Cum am aplicat această lecție
Așa că nu i-am spus nimic Ilincăi în acea seară. Am stat lângă el, în timp ce furia ei s-a transformat în plâns. Am început să-i mângâi ușor spatele când am simțit că era momentul potrivit, încă fără să spun nimic.
A continuat să plângă, iar eu am realizat că exact asta este esența procesului descris de Gordon Neufeld și Gabor Mate în cartea lor Hold On to Your Kids. Ei explică: „Un părinte trebuie să conducă copilul către lacrimile sale, către eliberarea emoțiilor. Agenda nu ar trebui să fie predarea unei lecții, ci trecerea de la frustrare la tristețe… Mult mai important decât cuvintele noastre este sentimentul că suntem alături de copil, nu împotriva lui.”
Ilinca a plâns până când nu a mai plâns deloc. Apoi, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, s-a uitat la o carte de povești.
Trecuseră opt minute.
Construirea rezilienței
După ce s-a liniștit, am întrebat-o dacă vrea să facem un plan pentru noapte. Fără a o împinge, am ajutat-o să aleagă ale două jucării pentru a dormi cu ele și să decidem să citim două cărți în plus înainte de culcare. La final, s-a așezat în pat, s-a întors pe o parte și a spus calmă: „O să fiu bine în seara asta.”
Da, draga mea, vei fi. Pentru că tocmai aici se construiește reziliența.
Rolul părinților
Data viitoare când copilul tău este profund frustrat, furios sau supărat, amintește-ți ce rol are un părinte. Rolul nostru este să:
- Oferim confort în momentele de frustrare.
- Ajutăm copilul să ajungă la lacrimile eliberatoare.
- Arătăm empatie față de lupta lui.
- Lăsăm lecțiile de viață să fie învățate în mod natural, nu prin predici.
- Susținem copilul pe parcursul tunelului emoțional.
Rolul nostru nu este să facem copilul să se oprească din plâns cât mai repede. Lacrimile nu sunt un semn de eșec parental, ci de succes. Așa că data viitoare când copilul tău plânge, stai lângă el, mângâie-l ușor pe spate și fii prezent pentru el. În final, îl vei ajuta să ajungă la acea lumină calmă și liniștită de la capătul tunelului.
